Un nou studiu arată că amploarea COVID-ului de lungă durată poate fi subestimată semnificativ.
Conform unui studiu publicat în JAMA Network Open, aproximativ 16% dintre pacienții care au trecut prin COVID-19 dezvoltă simptome pe termen lung, ceea ce echivalează cu peste 18 milioane de persoane în SUA — aproape dublu față de estimările anterioare.
Studiul a fost realizat de o echipă de la centrul Mass General Brigham din Boston. Oamenii de știință notează că sistemele actuale de diagnostic înregistrează mai puțin de 7% din cazuri, motiv pentru care majoritatea pacienților pur și simplu „se pierd” în statistica medicală.
Pentru a obține o imagine mai precisă, cercetătorii au dezvoltat un algoritm de inteligență artificială care analiza dosarele medicale și identifica semnele COVID-19 pe termen lung prin apariția unor boli și simptome noi după infecție, inexplicabile prin istoricul medical anterior.
Modelul a fost aplicat pe datele a aproape 460.000 de pacienți din 58 de spitale din SUA. Rezultatele au arătat că:
• aproximativ 16% dintre pacienți prezintă semne de COVID-19 pe termen lung
• valorile variază între ~14% și aproape 23% în diferite regiuni
• numărul cazurilor a continuat să crească până la mijlocul anului 2024.
Oamenii de știință au descoperit, de asemenea, că COVID-19 pe termen lung nu este exclusiv „o consecință a valurilor timpurii ale pandemiei”, așa cum se credea anterior. Dimpotrivă, cazurile noi continuă să apară, iar în unele regiuni se observă chiar o creștere.
Potrivit cercetătorilor, numărul real al pacienților ar putea fi chiar mai mare, deoarece multe cazuri nu sunt incluse în statistici din cauza lipsei unui cod de diagnostic corect.
O problemă specială o reprezintă faptul că pacienții cu COVID-19 pe termen lung se adresează unor specialiști diferiți cu simptome diferite: cardiologii înregistrează tulburări ale sistemului nervos autonom, endocrinologii — dezechilibre metabolice, neurologii — tulburări cognitive. Însă aceste manifestări sunt adesea necorelate între ele și cu infecția trecută.
Autorii subliniază că tocmai lipsa unei etichete diagnostice unice împiedică sistemul de sănătate să evalueze adevărata amploare a problemei și să ofere ajutor pacienților la timp.
Dacă tendințele actuale se vor menține, cercetătorii avertizează asupra unei posibile creșteri continue a numărului de cazuri în următorul deceniu.