Chișinăul este, de cele mai multe ori, povestit de la suprafață. Orașul este asociat cu fațadele sale istorice, cu bulevardele centrale, cu monumentele de arhitectură și cu cartierele aflate într-o transformare continuă.
Dar această imagine rămâne incompletă. Sub orașul vizibil există un alt Chișinău — discret, fragmentat, ascuns sub clădiri, curți și străzi, alcătuit din pivnițe, hrube, galerii, beciuri și spații care au fost reconvertite de-a lungul mai multor epoci.
Ca în orice mare oraș, între teritoriu și imaginar s-a format, în timp, și o mitologie urbană. Orașul nu există doar ca realitate construită, ci și ca sumă de legende, simboluri și istorii transmise de la o generație la alta. În acest sens, Chișinăul subteran ocupă un loc aparte. Probabil cea mai persistentă legendă urbană a capitalei este tocmai cea a tunelurilor, catacombelor, buncărelor și galeriilor ascunse, care ar străbate orașul pe dedesubt. Din această mitologie s-au născut mai multe narațiuni, cu grade diferite de veridicitate: de la poveștile despre mine și catacombe sub sectorul Râșcani, până la ipotezele privind o rețea de buncăre legate prin tuneluri sau chiar la legenda metroului din Chișinău, alimentată de ideea că ar fi existat cândva planuri sau începuturi de construcție încă din anii ’80.
Aceste istorii nu au apărut întâmplător. Ele s-au consolidat mai ales în perioada urbanizării accelerate din epoca socialistă, între 1944 și 1991, când orașul s-a extins rapid, iar subsolul său a devenit un spațiu tot mai puțin cunoscut publicului larg. Ca orice legendă urbană, și aceasta se sprijină pe anumite date reale. Tocmai dificultatea de a verifica aceste date, de a delimita exact ceea ce există de ceea ce a fost imaginat, a alimentat în timp mitul Chișinăului „subteran”.
În interviul acordat redacției Noi.md, expertul în managementul patrimoniului cultural Ion Ștefăniță propune tocmai această schimbare de perspectivă: orașul trebuie citit nu doar prin ceea ce se vede, ci și prin ceea ce s-a păstrat dedesubt. „Chișinău are o istorie și multe pagini de istorie încă rămân necunoscute de citadini și oaspeții capitalei”, afirmă el, subliniind că patrimoniul orașului nu se reduce la monumentele supraterane, ci include și „pivnițele, hrubile, aceste beciuri” moștenite din istoria capitalei.
Această observație schimbă sensul întregii discuții. Chișinăul de astăzi funcționează, într-un fel, ca un „oraș de deasupra” care își ignoră propria fundație istorică. În lipsa unei politici coerente de cercetare, protejare și valorificare, subteranele capitalei au rămas suspendate între două extreme: legenda și abandonul. Ori tocmai aici se află miza reală a subiectului. Așa cum sugerează și Ștefăniță, subsolurile istorice ale Chișinăului nu sânt nici simplă fantezie, nici simple vestigii fără relevanță. Ele reprezintă un strat esențial al memoriei urbane — un patrimon